Iubesc si ma tem. Ma tem ca poate va veni o zi cand nu voi mai fi iubita sau nu voi mai fi iubita la fel de mult. Iubita de el, de cel pe care eu il iubesc. Stiu ca pot supravietui, ca nu e capat de tara, dar imi e teama pentru ca stiu cat de mult doare. Dintre toate suferintele, cele mai grele mi se par despartirile – despartirile prin absenta dragostei din partea unuia dintre cei doi, despartirile prin moarte si despartirile cand cei 2 se mai iubesc, dar relatia s-a deteriorat atat de mult ca nu mai poate continua. Te doare sa stii ca celalalt nu mai este trup si suflet alaturi de tine. De regula evit sa ma atasez prea mult de oameni sau de prea multi oameni, dar simt mereu o nevoie disperata de a trai cu cineva, de a fi iubita, de a iubi, de a-mi imparti viata cu altcineva. Traiesc intens pentru celalalt si am aceleasi asteptari. Ma dooare daca observ sau mi se pare ca nevoia lui de a fi cu mine nu este la fel de intensa. Ma doare pentru ca realizez cat de deplasata este nevoia mea, cata discordanta este intre nevoia mea de celalalt si a celuilalt de mine, ma doare pentru ca ma simt penibil, ma simt ca si cum as agasa pe cineva, as cersi cuiva cu disperare atentie, iubire, apropiere. Poti avea iubire fata de celalalt, fara sa existe nevoia de a fi aproape de el ? E posibil sa-l iubesti pe celalalt fara a simti nevoia sa-l privesti neintrerupt, sa-l atingi, sa-l asculti, sa-i vorbesti, sa vizezi cu el, sa-l regasesti noapte de noapte langa tine in pat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu