In noaptea aceasta nu te mai pot astepta cu zambetul pe buze, cum te-am obisnuit. Am ochii plansi, sufletul rupt in bucati si mintea ratacita.
Aceste randuri le-am scris in urma cu ceva timp, o luna, doua. Asta a fost tot ce am scris pentru ca intre timp, iubitul meu s-a intors acasa si am inchis calculatorul, fara sa-i spun nimic. Acum imi amintesc ca vroiam sa continui cu ce mi-as fi dorit sa se intample. Nu am apucat atunci sa-mi astern dorintele, dar ele s-au indeplinit. Imi doream ca el sa-mi readuca lumina pe chip si-n ganduri. In mod straniu, doar el putea sa faca asta. Aveam o nevoie disperata de atentia lui, de timpul lui, de dragostea lui, de atingerile lui. Si nu ca m-ar fi ignorat, doar ca oricat mi-ar fi oferit, nu era de ajuns. Nu-mi explic ce se intampla cu mine, eu nu sunt asa. A facut sacrificii enorme sa-mi fie alaturi. In aceste momente, nici o explicatie rationala, de bun simt nu ajunge la mine. Le intrevad in departare in ceata, dar ce simt e atat de puternic, ca nu lasa loc la ratiune, logica sau bun-simt.
Aceeasi poveste, diverse scenarii.
El in Bucuresti, eu in Turnu. Este ora 22, a terminat cursurile si merge obosit acasa. Vorbim la telefon, eu sunt suparata ca nu vine in noaptea respectiva in Turnu (urma sa vina a doua zi dimineata), nu-i spun asta, realizez cat de aberant este, dar in acelasi timp imi exprim supararea altfel. Nici nu mai stiu cum! Cu motive care mi s-ar fi parut mie ceva mai pertinente, ca doar inteligenta mi-a fost data cu un singur scop - sa-mi camuflez aberatiile emotionale. Vorbim o ora la telefon, eu demonstrez o intreaga teorie pe langa subiect, iar el intr-un final imi spune ca ma uraste si pleaca spre mine. Bineinteles ca eu ii spun sa nu vina si insist, chiar incerc intr-un mod timid sa-i spun ca nu-i deschid usa daca va veni noaptea. Imi doream atat de mult sa vina, ca nu eram in stare sa-i spun iarta-ma, sunt in regula, odihneste-te, nu pleca la drum acum noaptea, obosit, vino maine. Ajunge in jur de ora 1, imi povesteste scurt si cu o urma de dojana cateva incidente din trafic datorate oboselii. Realizez vag aberatia comportamentului meu, il inteleg rational, dar nu ma atinge emotional la modul serios, stiu ca ar trebui sa intru in pamant de rusine si vina si totusi nu o fac. Asemenea unui copil ce-si pune dorintele mai presus de orice si nu intelege complicatiile vietii adultilor, imi pun capul pe pieptul lui si adorm zambind.
Aceste randuri le-am scris in urma cu ceva timp, o luna, doua. Asta a fost tot ce am scris pentru ca intre timp, iubitul meu s-a intors acasa si am inchis calculatorul, fara sa-i spun nimic. Acum imi amintesc ca vroiam sa continui cu ce mi-as fi dorit sa se intample. Nu am apucat atunci sa-mi astern dorintele, dar ele s-au indeplinit. Imi doream ca el sa-mi readuca lumina pe chip si-n ganduri. In mod straniu, doar el putea sa faca asta. Aveam o nevoie disperata de atentia lui, de timpul lui, de dragostea lui, de atingerile lui. Si nu ca m-ar fi ignorat, doar ca oricat mi-ar fi oferit, nu era de ajuns. Nu-mi explic ce se intampla cu mine, eu nu sunt asa. A facut sacrificii enorme sa-mi fie alaturi. In aceste momente, nici o explicatie rationala, de bun simt nu ajunge la mine. Le intrevad in departare in ceata, dar ce simt e atat de puternic, ca nu lasa loc la ratiune, logica sau bun-simt.
Aceeasi poveste, diverse scenarii.
El in Bucuresti, eu in Turnu. Este ora 22, a terminat cursurile si merge obosit acasa. Vorbim la telefon, eu sunt suparata ca nu vine in noaptea respectiva in Turnu (urma sa vina a doua zi dimineata), nu-i spun asta, realizez cat de aberant este, dar in acelasi timp imi exprim supararea altfel. Nici nu mai stiu cum! Cu motive care mi s-ar fi parut mie ceva mai pertinente, ca doar inteligenta mi-a fost data cu un singur scop - sa-mi camuflez aberatiile emotionale. Vorbim o ora la telefon, eu demonstrez o intreaga teorie pe langa subiect, iar el intr-un final imi spune ca ma uraste si pleaca spre mine. Bineinteles ca eu ii spun sa nu vina si insist, chiar incerc intr-un mod timid sa-i spun ca nu-i deschid usa daca va veni noaptea. Imi doream atat de mult sa vina, ca nu eram in stare sa-i spun iarta-ma, sunt in regula, odihneste-te, nu pleca la drum acum noaptea, obosit, vino maine. Ajunge in jur de ora 1, imi povesteste scurt si cu o urma de dojana cateva incidente din trafic datorate oboselii. Realizez vag aberatia comportamentului meu, il inteleg rational, dar nu ma atinge emotional la modul serios, stiu ca ar trebui sa intru in pamant de rusine si vina si totusi nu o fac. Asemenea unui copil ce-si pune dorintele mai presus de orice si nu intelege complicatiile vietii adultilor, imi pun capul pe pieptul lui si adorm zambind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu