Povestea detaliata a unei artroscopii (partea I)

Pana la varsta de 33 de ani nu am suferit nici o operatie, nici macar de apendicita, nu am avut maini, picioare in gips. Ma consideram o fericita si speram sa nu trec vreodata printr-o astfel de experienta. Dincolo de teama de durere, am un stres puternic de a ma simti neajutorata, lipsita de control, depinzand de altii, de competenta, interesul pe care si-l dau in astfel de situatii, medicii.

Anul acesta am patit pocinogul de Paste. Am fost la padure si imediat ce am coborat din masina in maxim 30 de secunde am dat cu piciorul peste un damb si mi-a trosnit genunchiul. Ce treaba aveam cu dambul? Ei bine, un baietel al unor prieteni, juca fotbal si eu cum l-am vazut, mi-am zis, ia stai sa-l driblez eu putin. Nu stiu ce a fost in mintea mea, oricum ideea este ca i-am luat mingea si tocmai cand faceam niste manevre de l-ar fi lasat mut si pe Mutu (cum sa nu!) dau cu piciorul drept in damb si trosc genunchiul. M-am lasat pe vine, cu genunchii indoiti, asteptand sa treaca durerea. M-am ridicat apoi, puteam sa merg, deci era bine, mi-am zis in sinea mea. Mergeam greoi pt ca durea, dar speram sa treaca repejor. Am mai patit eu din astea pe la sala de-a lungul timpului, dar nu am ajuns la doctor, speram sa fie la fel. Mi-am petrecut ziua facand usor pasi pe ici colo si privind cu jind cand iubitul, fratele meu, cumnata, nepotelele si prietenii lor jucau Volei sau Ratele si Vanatorii. Uff, ce as mai fi sarit si eu sa ma feresc de minge! Am plecat acasa, iar seara tatal meu, fost antrenor de judo, oarecum priceput la astfel de traumatisme, mi-a sucit un pic piciorul (cat i-am dat eu voie) si si-a dat cu parerea ca e ok si trece. Nu prea a fost asa, noaptea am avut dureri, iar dimineata am sunat la urgente la CMU pentru un sfat medical. Diagnostic posibil – intindere de ligamente, iar tratamentul usor repaus, masaj cu un antiinflamator si sa iau si unul oral. Bun, nu-mi ramanea decat sa astept sa ma refac cu antiinflamatoare. A doua zi s-a si umflat putin. Incidentul se intamplase duminica. Am ratat a doua iesire la padure de luni si apoi si plecarea in concediu la munte de marti. La medic nu am mers pt ca eram in provincie (nu vreau sa stiu cat de competenti mai sunt medicii ce mai lucreaza in vremurile acestea in spitalele din provincie) si imi e cam groaza de doctori in general, iar ortopezii ocupa pozitii in top. Speram sa treaca, dar m-am inselat. Ne-am intors in Bucuresti, iar joi am mers la doctor ortoped care dupa ce mi-a tras de picior, mi-a zis ca s-ar putea sa am ruptura de menisc si m-a trimis la RMN. Am facut analizele recomandate si verdictul a fost unul neplacut – ruptura de menisc de grad 2, ruptura de ligament anterior incrucisat si alte cateva. M-am intors la doctor cu RMN-ul si el mi-a spus ca trebuie sa fac o artroscopie. Nu putea fi adevarat, deja incepea sa mi se blocheze mintea, eu nu fac operatii, punct. Dr.Atanasiu mi-a spus ca ruptura de menisc de grad 2 nu este atat de grava, ca e posibil sa nu fie nevoie de scoatere fragmente de menisc, iar pentru ruptura de ligament e discutabil, se poate face ligamentoplastie, dar unii raman cu ligamentul anterior incrucisat rupt si nu au stabilitate pe picior, nu pot practica sport in general. Din RMN, lui nu i se parea rupt LIA, iar concluzia era ca trebuia facuta artroscopie pentru diagnostic corect. Nu suna deloc bine, am cautat pe internet si nu mi-a placut ce am citit despre artroscopie, anestezie rahi, rupturi de menisc, ligamentoplastie, recuperare in 3-6 luni, costuri intre 2000 lei si 12000 lei. Am mers la un alt doctor – la Foisor, spitalul de ortopedie, la dr. Stoica, directorul spitalului, conferentiar doctor samd. Incepusem deja sa caut despre doctori pe Internet, sa cer pareri prietenilor. Cum am ajuns la Stoica? Am sunat la Foisor si acolo am rugat-o pe dna care a raspuns sa ma programeze la un doctor cu experienta, l-a numit pe dr. Stoica, m-am programat intr-o vineri si apoi am citit diverse pe net despre dumnealui si am tras concluzia ca pare a fi un medic competent si speram sa nu depinda competenta dovedita in tratarea problemei medicale de suma oferita drept spaga. Diagnosticul dl.dr. Stoica a fost cel din RMN plus genunchi in blocaj. Ei da, asta era explicatia pentru mersul meu sontoric, avea dreptate. A ramas sa ma operez in 3 saptamani cand se intorcea dumnealui de la conferinta din Brazilia. Nu prea mi-a placut cum m-a tratat la consult – m-a repezit, a raspuns in 2 peri, a facut glume cand trebuia sa informeze, dar mi-am zis – asta e, traim in Romania si alternativele nu-s prea multe si foarte multi ar zice ca-s eu pretentioasa. L-am intrebat la un moment dat daca imi recomanda un alt chirurg care sa ma opereze mai devreme si discutia s-a derulat in asa fel incat sa ma indrume in a-l astepta pe el. Ma asteptam ca el fiind directorul spitalului si luand in considerare blocajul de genunchi cu care nu se justifica sa stai 3 saptamani, sa-mi spuna – am numai chirurgi buni in spitalul Foisor, uitati peste 2 zile va poate opera dl. Dr. Ortopescu. Ei bine, nu, el m-a intrebat la ce spital vreau – eu i-am zis la Sf.Ioan ca e mai aproape de mine sau altul, nu conteaza. El raspunde – la sf. Ioan este dl.dr Filipescu, dar si el e plecat la conferinta, plus ca acolo va costa mai mult. Citisem pe net si de Filipescu, erau unul din cei 3 recomandati pe forumuri – Filipescu, Anghelescu si Condurean. Daca a spus mai scump si stiam de pe net ca la Filipescu se poate da spaga si de 2000 euro, m-am speriat cu gandul la ce inseamna mai ieftin la dr. Stoica. Uite asa am plecat de la consult cu temeri legate de operatie si de cat va trebui sa platesc (auzisem la coada la spital ca de obicei iti cam spun doctorii care e “tariful”, iar daca nu-ti zic si dai sub asteptarile lor iti atrag atentia si ca unii sunt “draguti” si sunt ok si cu plata in rate). Circumstantele erau neprielnice – dupa cateva luni de probleme financiare, cheltuisem toate rezervele, iar de luna aceasta ne revenisem financiar si speram sa incepem sa facem economii sa refacem fondul de urgenta. Sanatatea e mai importanta decat toate, dar operatia asta pica tare prost. Plus ca imi e groaza sa depind, mai ales cand vine vorba de lucruri importante, de un om pe care nu-l cunosc, nu stiu cat este de competent, daca-si da sau nu interesul, daca are o zi buna sau proasta in ziua operatiei. Profesia de medic o consider cu adevarat nobila, necesita mult studiu, dedicatie, tarie pentru a te confrunta zi de zi cu suferinta umana, pentru a lua mereu cea mai buna decizie, puterea de a-ti asuma responsabilitatea, de a avea incredere in propria judecata in cazuri dificile, capacitate de decizie, perseverenta, dorinta de a progresa continuu. Cred cu tarie ca medicii trebuiesc respectati si platiti pe masura efortului pe care-l fac. Din pacate, in Romania mai mult decat in alte tari, medicii sunt batjocoriti si probabil trebuie sa iubesti mult meseria asta pentru a accepta mai bine de 15 ani sa termini, facultate, rezidentiat, sa castigi sub limita unui trai decent, sa lucrezi in spitale in care nu ai cele necesare pentru a vindeca oamenii si apoi sa ajungi la un nivel la care esti apreciat si sa ajungi sa fii platit de catre pacienti (fapt considerat ilegal) si nu de angajator (stat) asa cum meriti. Din pacate, in acest sistem unii medici incep sa conditioneze actul medical, sa conteze adancimea buzunarului pacientului, pe principiul sanatatea este scumpa, unii si-o permit, altii nu, iar pentru acesti oameni eu imi pierd respectul, indiferent cat de competenti sunt. Nu vroiam sa fiu operata de o astfel de persoana. Nu am incredere in cineva care e competent cand vrea, daca e platit. Peste un anumit nivel, cand ai ce-ti trebuie pentru a trai decent, a iubi banul (care oricum vine) mai mult decat omenia, mi se pare inacceptabil.

A urmat o saptamana in care am lucrat de acasa, sa nu fortez piciorul cu deplasatul cu metroul, autobuzul la servici. Nu au fost imbunatatiri si am inceput sa realizez ca timpul trece si bine nu era pentru piciorul meu. Mergeam schiopatat, imi era teama sa nu se agraveze sau sa fac vreo miscare brusca si sa-l lezez mai tare. Am continuat cautarile, m-am gandit sa ma operez la Medsport, la Anghelescu care opera sportivi, costa 3000 lei, nu ma stresam cum fac cu datul in stanga in dreapta, daca la Foisor mi se cer mai multi bani decat la privat si se poarta si urat samd. Anghelescu nu era in tara, tara, dar m-ar fi putut opera dr. Irimia, care din ce am vazut pe net era teoretic la fel de priceput. Am sunat un prieten, fost medic rezident, in judecata caruia ma incred si dupa mai multe discutii (s-a interesat si el la cunoscuti) mi l-a recomandat pe dr. Predescu, de la Patelimon. Un doctor tanar, spre 40 de ani, asist.universitar, medic primar la Pantelimon si la CMU, din garda noua cum spunea Danut, cu referinte putine pe Internet, dar bune. Mi-am zis, hai sa merg la el, pentru ca pun pret pe parerea lui Danut si pentru ca-mi imaginez ca un medic la varsta aceasta este ambitios, dornic sa-si dovedeasca profesionalismul si sper sa nu fi fost corupt de puterea pe care stie ca o are asupra pacientilor si de anii nenumarati in care a muncit sa se afirme si nu a fost recompensat, apreciat.

Am fost la consult la CMU la Dr. Predescu si mi s-a parut ok, nu m-a repezit, imi oferea informatii, nu facea glume proaste, parea sa-i pese. Mi-a atras atentia o intamplare din timpul consultului. Banuiam ca nu va fi suficient RMN-ul si ce-i povesteam si trebuie si dumnealui sa treaca la partea cu trasul de picioare sau diagnosticul clinic cum ii spun ei. Eu pacientul, banuiesc ca si altii ca mine, eram timorata. Imi dau seama ca trebuie sa cooperez, stiu ca e spre binele meu, dar ma astept sa faca manevre dureroase si e teama ca poate imi rupe picioarele si mai rau, nejustificata de altfel, dar teama inhiba ratiunea. M-am asezat pe pat, cu picioarele intinse, de fapt unul mai intins decat celalat. Incepe sa-l apese pe cel blocat, ferm, dar gentil, nu durea, dar frica era mare, ca la urmatoare presiune ales bules cu piciorul meu. Sontoric, sontoric, dar imi faceam treaba cu el. Probabil incordam piciorul ca-mi tot spunea sa-l las moale, am inteles, dar creierul nu a putut comanda muschilor. La un moment dat a incetat sa apese si a pus usor mana pe genunchiul meu (inainte fusese o mana sub si una deasupra genunchiul), m-am speriat ca acolo daca apasa avea sanse mai mari de “succes”, m-as fi incordat degeaba. In loc sa apese cateva secunde mana statea bland deasupra genunchiului ca si cum ar fi vrut sa ma linisteasca, sa-mi transmita ca nu-mi face rau. M-am relaxat putin si a reluat manevrele initiale de apasat. Ma straduiam sa las piciorul moale, dar nici forma sa reusesc.Mi-a spus ca nu a reusit sa diagnosticheze 100 % situatia LIA pentru ca “m-am aparat”. Asta era explicatia reactiilor mele, dar probabil e greu pentru un doctor cu experienta sa mai vada si din prisma pacientului care e necooperant spre propriul dezavantaj. Am apreciat ca a putut face asta. A ramas sa ma opereze dumnealui. Joi am fost la consult, iar operatia a fost planificata pentru luni. Am fost foarte stresata... stiam ca nu e o operatie grea, dar imi era groaza si incercam totusi sa nu ma pierd in temerile astea. Apoi gandul ca ar mai urma a doua pentru ligamentoplastie, tehnici diferite, Pattelar, Hamsting, suruburi, bormasina, recuperare de durata ma ingrozea.