Povestea detaliata a unei artroscopii (partea II)

In weekendul dinaintea zilei programate pentru operatie (luni), am fost la spital pentru analizele necesare... si pentru a ma familiariza cu locatia, Spitalul Pantelimon. Un doctor rezident, al carui nume nu-l voi da si caruia i voi spune "dr. Miserupe" m-a indrumat spre EKG, radiologie si recoltare sange. Pe toata durata fitaielii mele prin spital pentru analize cautam argumente pentru a ma convinge ca am luat o decizie buna, ca voi veni cu curaj, incredere, ca totul avea sa intre in normal la scurt timp dupa operatie. Spitalul nu parea sa fi fost renovat de foarte mult timp, dar compensau oamenii de pe culoare ce pareau binevoitori si vorbeau degajat intre ei. Am semnat foaia prin care imi dadeam consimtamantul pentru operatie, lasam deciziile pentru situatii de urgenta la latitudinea doctorilor, eram de acord ca in cazul in care s-ar fi prelevat tesuturi sa fie folosite in scop stiintific, educational si ca fusesem informata cu privire la riscurile operatiei. Ei, asta cu informatul nu s-a intamplat si am cochetat cu gandul sa tai fraza si sa semnez; imi suradea ideea, dar am renuntat. Si chiar daca nu am taiat fraza, parca i-as fi zis doctorului ca am facut-o pentru a-i atrage cumva atentia ca ar fi putut fi mai generos cu informatiile. (il sunasem sa-mi spuna data operatiei si cand am vrut sa-l intreb si altceva, mi-a taiat-o scurt si neprietenos - "V-am mai spus, sunt la volan si nu pot sta la taclale"). Dr.Miserupe facea haz de faptul ca eram primul pacient care citea foia inainte de a semna si a povestit foarte degajat colegilor (in timp ce eu citeam) cum a facut el niste greseli cu un pacient, cu ceva consecinte... remediabile, dar cum a zis el, "asa e, se mai intampla". Altfel, binevoitor, acest dr.rezident, dar dupa ce l-am auzit vorbind nonsalant despre "succesele" sale medicale, m-am bucurat ca nu este el doctorul meu si i-am dat numele mai sus amintit. Mai tarziu aveam sa-l vad si pe el in sala de operatie, ceea ce mi-a dat niste emotii in plus, dar despre asta povestesc mai tarziu.

In maxim o ora am rezolvat cu formalitatile si am continuat weekendul in mod placut, plimbare sontoric cu copilul in parc si alte activitati de familie, incercand sa nu ma gandesc la operatia de luni. Mi-a iesit strategia cu ignoratul problemei pana duminica seara pe la ora 20, cand am lasat-o pe Alexandra in grija dnei. Gina si am inceput pregatirile de operatie - adica nu trebuia sa mai mananc sau sa beau apa. Duminica seara a inceput sa mi se faca teama, iar pe Romeo l-a apucat invatatul, ca de obicei, inevitabil au mai fost niste discutii, dar ne-am odihnit pana la urma.

Luni dimineata la 7:45 eram la spital si-l asteptam pe doctor. In momentele acestea, toate simturile iti sunt in alerta, analizezi tot ce vezi in jur, obiecte, oameni, gesturi, cuvinte. Mi-au ramas multe in memorie, dar voi incerca pe cat posibil sa surprind esentialul. Doctorul a venit ceva mai tarziu si mi-a spus clar si concis unde sa merg pentru rezerva si ca urma, fie sa treaca inainte de operatie pe acolo, fie dupa. Ma lamurisem deja ca nu era cazul sa-l bat pe doctor la cap cu intrebarile, asa ca m-am executat. Am ajuns si in rezerva, unde m-am instalat. Era o rezerva de 2 persoane, curata, mobilier destul de nou, ingrijit, 2 paturi, dulapuri cu o extensie de tablie pe post de masa, scaune pentru vizitatori, TV si baie curata cu dus. Asistentele de la rezerve erau toate foarte dragute, raspundeau la intrebari, cereri cu profesionalism si solicitudine, m-au impresionat. Romeo a stat cu mine in permanenta si nu i-a atras nimeni atentia ca este sau nu program de vizita sau ca nu ar trebui sa fie acolo. Nu prea imi era mie clar nici cum trebuia sa ma imbrac pentru operatie, nici cand urma sa se intample si cum, nici ce trebuia sa fac dupa si mi-ar fi placut ca doctorul sa-mi ofere aceste informatii, dar am realizat ca doctorii nu prea au timp. La naiba si ratasem momentul sa fac adnotari pe foia cu acordul! La scurt timp a sosit anestezistul, un tip mare si plictisit. Mi-a luat tensiunea si l-am intrebat daca si cat trebuia sa stau cu capul nemiscat. Citisem si auzisem ca poti ramane cu dureri de cap dupa anestezia rahi. Mi-a explicat ca nu e decat o legenda, ca acum se folosesc ace foarte subtiri si ca in principiu nu trebuie sa te agiti prea mult sa nu-ti vina ameteala. Nu mi-a inspirat asa multa incredere dumnealui si mi-am zis, lasa ca vad eu cum fac. Din ce informatii mai primisem, mi-am zis ca la anestezist e mai bine sa-i dai plicul inainte, ceea ce a si facut Romeo (mie nu prea imi place ideea, trebuia totusi facuta si asta, iar Romeo a fost dragut sa-si asume sarcina aceasta). Pe la ora 10, a venit brancardierul sa ma ia si am zis, hait, pana aici mi-a fost. Eram imbracata in pijama, un halat si aveam 2 perechi de sosete ca de frica mi se cam facuse frig. L-am urmat pe brancardier si m-a condus intr-o sala cu paturi unde trebuia sa astept sa-mi puna asistenta perfuzia. A trecut cred ca vreo jumatate de ora pana sa vina asistenta, timp in care imi facusem un oarecare curaj. Asta era, imi faceau anestezie, doctorul mesterea un pic la piciorul meu si inapoi la rezerva, iar a doua zi plecam pe picioarele mele din spital. Asistenta cu branula si perfuzia avea o vesta si boneta rosie, ii spuneau Scufita Rosie, dar nu era draguta ca-n poveste - cam repezita in miscari si nu prea se sinchisea ea ca te trage mai tare de mana si doare din cauza branulei. Intre timp au mai aparut niste pacienti de operat cu care am mai stat de vorba despre doctori, operatii, cat se da si alte cele. Mai era o doamna draguta care urma sa fie operata de dr.Predescu si contrar asteptarilor mele (venise dupa mine) a fost luata inainte. Anestezistul mai trecea pe acolo si imi ziceam, gata urmez, dar ma inselam de fiecare data, iar el parea sa se distreze pe seama mea (il urmaream din priviri, intrebatoare). La un moment dat a aparut o dna. anestezista tare draguta, care vorbea cu ceilalti pacienti. Ii intreba de boli, alergii, istoric medical, le explica de intepatura de anestezie ca doare mai putin decat fixarea branulei, ca acul e cat un fir de par, ca ea inainte de anestezie isi si drogheaza un pic pacientii sa fie linistiti. Tare mi-a placut de ea, ca vroiam sa zic - eu vreau la domnisoara, nu la nenea ala urat si mare. Am intrebat-o timid - procedura asta cu drogatul e standard? Ea se uita mirata la mine si spune: "O, nu, dar asa imi place sa le fac mai ales barbatilor, care-s mai fricosi." Domnul cu care vorbea nu s-a simtit lezat, din contra a si rugat-o sa-i faca anestezie totala sau sa-l adoarma, ca nu vrea sa stie ce se intampla, iar ea a cedat intr-un final. Eu ma multumeam cu drogatul, dar nu speram tratament preferential de la anestezistul meu, chiar si cu plicul dat inainte. Dupa o lunga asteptare, in care imi pierdusem curajul initial, a aparut doctorul care ma invita in sala de operatie. L-am urmat si am ajuns intr-o camera destul de spatioasa, vreo 15 mp cu o masa mare pe mijloc, brate mobile cu halogene deasupra si alte instrumente. Am intrebat daca pot merge la baie. Doctorul m-a intrebat incurcat daca am nevoie sa merg la baie (nu stiu pe unde era baia, eu eram cu perfuzia, probabil trebuia sa ma insoteasca vreo asistenta). I-am spus ca nu simteam nevoia, dar mi se facusera deja 2 perfuzii si nu vroiam sa risc. A intervenit anestezistul cu un - domnisoara, va trece? - eu raspund nu, iar el - hai pe masa si a rezolvat problema. Eram inconjurata de vreo 7 oameni, fiecare parea ocupat, nimeni nu-mi spunea ce trebuie sa fac, ce urma sa se intample. Am zis sa stau cuminte, sa nu-i sacai si am pus cat mai putine intrebari. Tot anestezistul a preluat comandat si a inceput sa-mi dea jos halatul, el o mana si Scufita Rosie, celalalta mana, cu o "gentilete" de am crezut ca branula mi-a peforat vena. Cu ocazia asta asistenta a observat ca am mainile transpirate si a inceput sa se distreze - vai ce teama ii este, are mainele umede. Mda, nu tocmai onorant, dar urat din partea ei. Il vad si pe dr.Miserupe si o asistenta, isi pun mastile, mai erau inca vreo 2 doctori sau asistenti, nu stiu cine erau si care le era rolul. Oricum nu se obosea nimeni sa-mi explice si mie ceva, cateva cuvinte acolo, ca doar nu eram in service. Doctorul imi da jos pantalonii, scoate mirat cele 2 randuri de sosete, iar anestezistul incearca sa destinda atmosfera cu glume pe seama mea - dl.dr. eu i-am dat jos halatul, dar dvs.vad ca deja ati trecut la pantaloni, daca ne prinde sotul, il luam la bere samd. Ei si apoi urmeaza anestezia - m-au pus sa ma cocarjez, capul la genunchi, cineva imi apasa pe umeri, mi-au dat cu o substanta pe spate si apoi anestezistul mare si urat a infipt acul. Durerea a fost usoara, cum spusese anestezista draguta, am simtit acul ca intra usor, usor, apoi si lichidul si m-au ajutat sa ma intind pe masa. Din ce stiam eu in vreo 2 minute urma sa ma ia cu cald, frig si apoi nu-mi mai simteam picioarele. Avem impresia ca trecusera 10 minute si eu inca imi miscam picioarele. Anestezistul m-a pus sa le ridic de vreo 2 ori si am reusit. Deja imi faceam griji ca ma inteapa din nou, dar a treia oara nu am mai putut sa le ridic. Imi ridicasera piciorul bolnav si-l atarnasera de ceva, iar unul dintre asistenti se tot juca cu rotula mea, ma gandeam ca verifica daca si-a facut anestezia efectul complet. Partea ciudata era ca imi simteam picioarele in continuare, desi nu le puteam misca. Simteam pe ce parte a piciorului punea cineva mana sau ca mi se dadea cu betadina. I-am spus anestezistului si nu s-a abtinut sa mai faca o gluma: "la astia fricosi, nu prinde anestezia." I-am spus si eu ca sper sa aiba niste coniac de rezerva si-un lemn de strans intre dinti si mi-a raspuns ca nu e nevoie ca e gentil dl. doctor. Parca tot el mi-a spus intr-un final, ca nu voi simti durere, chiar daca imi simt picioarele - ceva de genul ca durerea e una si simtul tactil e alta. M-am mai linistit, ei au pus un cearceaf in fata si la un moment dat au inceput sa opereze. Nu vedeam pe nici un ecran ce se intampla (asa auzisem ca era la artroscopie) pentru ca nu erau in raza mea vizuala, dar nu tineam sa vad, asa ca speram sa se termine odata. A durat vreo 30 de minute, dupa care doctorul Predescu pe care nu-l zarisem deloc dupa ce instalasera cearceaful (de altfel nu vedeam nimic dupa cearceaf, sper sa nu ma fi operat si dr.Miserupe) vine langa capul meu si-mi spune ca LIA este rupt partial, iar meniscul era rupt, dar nu a scos din el, ci l-a perforat din loc in loc pt vascularizare. Ideea era sa se refaca meniscul si dupa o luna o sa-mi spuna daca mai e nevoie de o operatie sau nu. Suna binisor ce mi-a zis doctorul, era loc berechet de sperante. S-a terminat operatia, a venit brancardierul si m-a mutat in "taxi". M-a scos din sala de operatie si m-a parcat pe hol, ca mai avea de dus pe cineva. Stateam eu asa pe spate pe culoar, ca un obiect de mobilier si treceau diversi pe langa mine. Cam dezumanizeaza experienta asta. Personalul medical nu mai are timp si poate nici chef sa-si aminteasca de faptul ca lucreaza cu oameni si nu cu obiecte. Spitalul nu e service auto sau cel putin nu ar trebui sa fie. Dupa ce am iesit din zona interzisa, saracul Romeo era pe hol de atatea ore si m-am bucurat sa-l vad. Am ajuns in salon, m-au pus pe pat si am stat cuminte vreo 7 ore cu perfuzii, fara sa ridic capul, fara sa beau apa. Cand a trecut efectul anesteziei, pe la ora 22, teoretic as fi putut cobori din pat, dar ma durea foarte tare spatele si piciorul nu-l simteam tocmai bine si am renuntat. Am aflat cum e cu plosca, am folosit-o, iar asistentele mi-au dat injectat niste calmante de durere (algocalmin si ceva cu paracetamol). Romeo nu a vrut sa mai mearga acasa si a ramas chinuit pe 2 scaune langa patul meu. Nu prea am reusit sa dorm noaptea, ca nu exista nici o pozitie cat de cat confortabila. Asistentele s-au oferit sa-mi faca si un somnifer (diazepam), dar am refuzat. Dimineata stiam ca urma sa fiu externata, dar piciorul meu nu parea tocmai vioi. Nu prea-l puteam indoi pt ca durea. Cu greu m-am dus la baie, intr-un picior, atarnata de gatul lui Romeo. A venit si doctorul pe la ora 10 si cum l-am vazut in usa, i-am zis grabit - dl. dr. piciorul meu este mai bine (doar, doar sa nu-i vina idei de vreo alta operatie). Eu nici nu reusisem sa merg cat de cat pe ambele picioare, dar nu conta, vorba aia - operatie reusita, pacient decedat (recte piciorul meu mai beteag decat inainte). S-a indreptat rapid spre pat, ca da, eu stateam in motul patului, da patura la o parte si imi vede picioarele - unul mai putin intins decat celalalt si-mi spune raspicat - cum e bine? - si incepe manevrele de apasare. Na, ca nu scapasem de tandreturile astea! Probabil ca si eu nu m-am dezmintit si am inceput sa ma incordez ca dl.dr. se uita fix in ochii mei si-mi arunca: "daca mai incordati piciorul ma supar pe dumneavostra". Nu am comentat ca-mi era clar ca are dreptate, dar zau daca puteam si eu sa ma comport rezonabil. Nu stiu ce-i cu mine, ca inainte acceptam cu stoicism diverse si eram mai serioasa, dar de cativa ani, mi s-a luat. Cred ca de la nastere si concediul de maternitate mi se trage, dar trebuie sa mai analizez. Oricum, doctorul a continuat sa apese, nu ma durea decat foarte putin, dar frica era mare si probabil se citea asta in ochii mei si i-a explicat lui Romeo ca el trebuie sa faca manevrele astea, chiar daca eu dau cu pumnii si picioarele sau il musc, pentru a nu ramane cu un picior indoit. Asta cu ramasul cu piciorul stramb m-a pus pe ganduri - nu prea era de joaca. M-a pus apoi sa ma asez pe marginea patului si a inceput sa-mi flexeze piciorul - asta chiar m-a speriat rau, ca eu de dimineata nu-l indoisem mai deloc. A reusit sa-l flexeze la 90 de grade in mod miraculos si la fel pot spune ca nu prea a durut. Ca sa vezi ce capabil era piciorul meu si eu de frica nici nu indrazneam sa-l indoi! Mi-a pus biletul de externare in brate, mi-a raspuns rapid la cateva intrebari incoerente si a fugit - probabil la taiat alti pacienti. Dupa demonstratia asta, clar trebuia sa plec din spital, prin urmare, mi-am luat inima in dinti si mi-am schimbat usor hainele si am plecat sontoric, de data asta de mana cu Romeo si nu atarnata de gatul lui (nu de alta, dar nu ma pot lauda ca-s vreo silfida, iar Romeo nu e uriasul din poveste). Urma recuperarea acasa cu exercitii, 2 ore pe zi, sa recastig extensia pentru inceput prin statul cu piciorul sus si pus greutati pe el, apoi extensia prin exercitii de flexat piciorul.

Astea fiind zise, au trecut de la operatie 9 zile si acum pot tine ambele picioare la fel de drepte (cu un oarecare efort), pe cel bolnav il flexez din ce in ce mai rapid si castig usor, usor grade. Inca nu-l pot flexa la fel de mult ca si pe celalalt, dar am inceput sa urc si sa cobor scari folosind picioarele alternativ. Mai am dureri din cand in cand usoare cand merg mai mult sau calc mai neatent, de cateva zile nu am mai luat Arcoxia (analgezic si parca si antiinflamator), dar pare sa fie mai bine cu fiecare zi ce trece. Astazi am vorbit cu doctorul si i-am spus de evolutie si mi-a zis ca e normal; imi era teama ca fusesem comoda si nu facusem suficiente exercitii si trebuia sa progresez mai rapid.
Oricum sunt optimista, nu concep ideea necesitatii unei a doua operatii, asa ca astept sa-mi revin si sa ma apuc de sport, ca tare am fost indolenta in ultimii ani.
Patania asta e un semnal de alarma pentru mine... e momentul sa fac unele schimbari.