Ma simt ca o epava. Departe de tarm, obosita, imbatranita, defecta. E intunecat in jur, dar furtuna nu este chiar atat de aproape. Asta tine disperarea la usa si la fel si impulsul de a actiona. Stau, imi plang de mila si inca nu reusesc sau nu vreau sa merg mai departe. Ma doare nepasarea, ma dor asteptarile inselate, ma doare indiferenta si mai mult parca atentia falsa. Dezamagire la superlativ. As putea pasi usor spre tarm. Nu m-as uita in urma. Nu as privi in stanga si-n dreapta in speranta unui raspuns la SOS. As putea face asta si sigur m-as salva. M-as reface si as functiona din nou. Inlocuiesti piese, ungi mecanisme, parghii, vopsesti, lacuiesti. Cu ceva efort sustinut as putea fi o nava frumoasa si sprintena. Rugina, in schimb... ca si dezamagirea nu-si gasesc leac prea usor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu