Cum sunt diminetile tale?

De obicei dimineata devreme, cand trebuie sa ma trezesc, sa ma pregatesc de munca… parca nu mai sunt eu. De cele mai multe ori nu ma gandesc la nimic serios, fac eforturi sa-mi coordonez miscarile mecanice, uit de mine si de tot, nu mai exista nimic altceva decat spalat, imbracat, prins autobuz, ajuns la timp la servici. Tot ce candva am simtit, curiozitate, atractie, dragoste, dependenta, teama, revolta, framantari, exaltare au disparut, au fost sterse din mintea mea.
In dimineata asta am avut o oarecare revelatie. Toate aceste sentimente care pareau sa fi existat undeva intr-un trecut incert, ramasesera acolo cu tine si nemaisimtindu-le ai disparut si tu odata cu ele. Parca ai fi existat doar atunci si acolo… nu inainte, doar in acele cateva luni in care am interactionat intens… si nici dupa… Nu stiu de ce, dar in acesta dimineata am realizat ca undeva departe, tu ai o viata a ta, la fel te trezesti si tu dimineata. Dupa ce ma trezisem ascultand radio, muzica, traversand un parc ma tot intrebam, cum sunt diminetile tale. Dintr-o data incepusem sa simt ca te-ai trezit si tu si la fel te pregatesti mecanic de munca si dintr-o data insula aia la mii de kilometri distanta mi s-a parut atat de aproape. Simteam ca intre mine si tine era un fir aproape insesizabil, care incepuse sa se miste si-mi repeta incet – trezeste-te, inca mai exist, nu am disparut, chiar daca nu vrei sa mai recunosti. Si durea… pentru ca exista si pentru ca-i atat de lung. Si m-am gandit apoi ca nu-i singurul, sunt mai multe fire, cordoane care duc mai aproape sau mai departe in spatiu si-n timp si pe rand… sau toate uneori incep sa fremete, sa ma zguduie, iar eu nu mai inteleg de ce e asa, dar stiu ca incepe sa doara…